Operăm cazuri “inoperabile” – Cazul 2: meningiom intraventricular voluminos

Operez de aproape 5 ani. Mă apropii de pacientul cu numărul 1000 și oamenii au auzit de mine. Astfel, cred că atunci când cineva nu vine către mine să îl operez, o face pe deplin conștient, asumându-și rezultatul medicului său. Și ca să evit conflictele, am încercat pe cât posibil să evit să operez după alți colegi. Mai mult, conform noului cod deontologic, nu am voie nici să mă pronunț asupra altor cazuri, așa că evit uneori și să consult cazurile operate de alții doar ca să nu intru în belele din cauza gurii mele mari.

Dar când a venit domnul Popescu*, m-a înmuiat când mi-a spus: “Am ajuns în urgență la privat, m-au găsit cu o tumoră și m-au operat. După operație nu mai mișc piciorul bine și tumora cică ar fi pe loc. M-a costat 40.000 de lei. Nu mai am bani și nici speranță. Mă ajutați?”

Era la fel de slab ca tata, iar tumora părea că învinge. Mai mult, îi bloca scurgerea lichidului cefalorahidian, ceea ce putea să îl omoare oricând. Și mă gândeam doar la asta: “Dacă ar fi tata, l-aș lăsa să moară?”

Și un drac îmi strigă în ureche: “Fiecare e tatăl cuiva, nu-i al tău. E operat în privat, în cele mai bune condiții, de medici mai mari decât tine, școliți în Franța și Germania, unul șef de secție la stat, cu CV beton. Scrie în protocolul operator că au avut o hemoragie masivă. Uită-te și pe RMN că și acum se văd resturi de sânge. Dacă-l omori tu? Și în plus, ai mai operat vreodată așa ceva de ai impresia că ai ști să operezi?”

Și era povestea aia cu “Înăuntrul tău sunt doi lupi. Amândoi proști, așa că nu te lua după ei”.

Știți ce? Nu mă impresionează niciun CV. Sunt unii academicieni și când îi vezi operând închizi ochii să nu ai coșmaruri noaptea. Apoi, cu catalogul meu de operații, la vârsta mea, mă mândresc oriunde în lumea asta. Omul ăsta mi-a cerut ajutorul. Dacă nici pentru el nu am făcut secția să se învârtă după soare, pentru cine?

Zece ore și jumătate. A fost, într-adevăr, primul meningiom intraventricular pe care l-am operat. Eram atât de neștiutor încât m-am sfătuit cu Victor pe unde să intru. De ce asta? Pentru că abordul folosit de colegi pare unul corect, pe care probabil 90% dintre neurochirurgi l-ar fi folosit. Discuția aici e foarte nuanțată și nu intru în detalii. Până la urmă, dacă e o decizie dificilă, de ce să nu mă sfătuiesc cu cineva cu experiență, la care am tot timpul ușa deschisă? Și după cum vedeți și în poze, a fost norocul începătorului. Tumora scoasă, locul curat, a rămas doar urma operației.

A mers perfect? Nici vorbă. A avut epilepsie după? Da. I-am tratat-o? Păi degeaba operez eu săptămânal epilepsie? Evident că i-am tratat-o! A rămas cu sechele după operație? Mărunte: nu calculează foarte bine și mai greșește stânga-dreapta din când în când. Dar să fim serioși, sunt unii dintre noi așa și îi numim sănătoși. A rămas la fel de slab? Probabil. Singurul umflat e sufletul meu de bucurie că am putut, încă o dată, să fac ce am promis, gratuit. Și asta se vede în poze.

Dacă vreți să știe și alții despre astfel de lucruri, dați, vă rog, un share. E gratis și ajută enorm. Și așa, poate pacienții intră pe www.doctorciobotaru.ro și cer opinii. E singurul fel prin care oamenii pot lua legătura cu mine. Răspund tuturor, fără să mă intereseze cine sunt. La mine se ajunge simplu, pe o singură ușă și e larg deschisă pentru toată lumea.

*Popescu e nume generic pentru a proteja identitatea pacienților mei

Mulțumesc tuturor colegilor mei pentru sprijin: neurochirurgi, anesteziști, asistente, infirmiere, îngrijitoare și brancardieri. Toți au avut rolul lor și fără oricare dintre ei, un asemenea rezultat nu era posibil! Și mulțumesc și colegilor din privat care l-au operat pentru că au știut când să se oprească. Uneori, asta e mai greu decât să mergi înainte! … Vezi mai multeVezi mai puține

Știu ce căutam eu în Olanda, dar ce făcea Observatorul acolo?

Se spune despre medici că învață toată viața. Dar, în realitate, când vine vorba de cursuri, există patru tipuri de medici: cei care nu merg la cursuri, cei care merg la cursuri, cei care predau la cursuri și cei care organizează cursurile. Și, în general, recomandarea ar fi să mergeți la ei în ordine inversă.

În urmă cu doi ani, am mers timp de 2 luni la cursul de microneurochirurgie cerebrală din Rotterdam și, învățând acolo, mi-am dat seama că e atât de ușor să aduc în România acel nivel de calitate a actului chirurgical încât ar trebui să anunț în toată țara lucrul acesta. Și am făcut-o, asumându-mi un risc uriaș de a mă face de râs.

Au trecut doi ani care au fost un adevărat tur de forță: în spitalul de stat în care lucrez, am reușit să fac unele dintre operațiile cu adevărat grele: meningioame de sinus cavernos, schwannoame vestibulare de peste 3 cm operate complet fără pareză facială, anevrisme rupte care au plecat pe picioarele lor acasă, tumori de orice sinus cu putință, aborduri combinate NCH-BMF, chirurgia epilepsiei prin pleoapă și câte și mai câte. Nu doar că am reușit toate acestea, dar am făcut-o până la 35 de ani, vârstă la care mulți încă mai țin în România trena profesorilor deschizând și închizând, fără să pună mâna o dată pe pacient în timpul principal.

A fost greu? Nu aveți idee cât plângeam pe interior după lipsa unui senior. Lipsa aia acută a cuiva care să fie măcar în spital și să poată să îmi explice ce am de făcut sau unde greșesc când mă blochez. Singurul la care puteam apela era Victor, la 2000 de km distanță, și nu am îndrăznit niciodată să îl deranjez la telefon cu vreun caz sau vreun sfat urgent. În limbaj obișnuit, asta se numește „înțărcare” și mi-a prins tare bine.

Acum, la orice operație intru doar cu un rezident muncitor, pregătit și care vrea să învețe. Unu la unu, cu mine povestindu-i tot ce îmi trece prin cap până într-acolo încât nu e nimic ce să mai „fure”. Îi explic eu totul, numai să vrea să învețe.

Și că veni vorba de rezidenți, nici până acum nu s-a „judecat” petiția împotriva mea adresată Colegiului Medicilor că am îndrăznit să povestesc cum nu am acceptat când un rezident nu și-a făcut treaba. Au spus că amână „sentința” până voi fi prezent. E absolut superb cum una dintre cele mai dezvoltate țări te invită să predai rezidenților, iar aici te judecă ai tăi pentru asta, după un articol care a primit avizul Vestului și înainte, și după publicare!

Avizul final pentru activitatea mea însă nu e de la Colegiu, ci de la oameni. De la cei aproape 1000 de pacienți externați până acum — mai am în jur de 70 de pacienți și sunt acolo —, de la cei aproape 100.000 care mă urmăresc în online și de la sutele de mii de telespectatori ai Observatorului care au văzut reportajul Mariei Rohnean, „Sănătatea cu garda jos”.

Maria și Gabriel au bătut 2000 de kilometri să se convingă că votul de încredere de acum 2 ani, dat în cea mai mare parte în alb, nu a fost degeaba. Timp de doi ani am putut să demonstrez că nivelul neurochirurgiei în România este pe alocuri demn de cel din Vest, chiar dacă se face într-un spital de stat fără nicio sursă de finanțare privată. Că în România se poate opera fără șpagă. Că în România vor fi invitați cei mai mari maeștri din lume să opereze la un moment dat. Că în România nu se mai moare. Iar Maria și Gabriel au venit, au văzut și și-au dat seama că România a învins.

Vă las să urmăriți reportajul la linkul de mai jos.

observatornews.ro/exclusiv-observator/medicul-roman-alungat-de-sistem-care-salveaza-vieti-la-un-s…

Și am rugămintea să îmi rămâneți aproape, pentru că pe 1 iunie, de Ziua Copilului, voi lansa NeuroVida – Asociația pentru Neurochirurgie Complexă. Va fi „copilul” meu de suflet, care va sprijini cele mai dificile intervenții cu putință, asigurându-ne în războiul ăsta cu boala că nimeni nu e lăsat în urmă.

Iar dacă v-a plăcut, dați, vă rog, share să afle cât mai mulți! … Vezi mai multeVezi mai puține

Cum a fost la Vâlcea

Știu ce comunitate am aici și știu că unele dintre doamnele care mă sprijină de mulți ani sunt mai curioase decât mama, așa că nu le voi lăsa prea mult să aștepte.

Vâlcea, așa cum mă așteptam, a fost extraordinară! Sala unde am prezentat și eu, și Liviu a fost aproape plină! Am avut anesteziștii în primele rânduri, medici de familie, neurologi, plus o parte din comunitatea mea de aici, cu care am făcut poze și am mai plâns unii pe umerii altora. Până și neurochirurgia, prin dr. Matei tocmai de la Sibiu a fost prezenta, numai neurochirurgul din Vâlcea a lipsit și, sincer, am mers special pentru el, pentru că îmi doresc din suflet o colaborare pe plan local. Sper să am prezentări mai bune pe viitor cât să îl conving să participe, deși nici cu „Neurochirurgia prin pleoapă – unde am ajuns și planuri de viitor” nu îmi e rușine.

Dr. Vilceanu Liviu, la o înălțime neașteptată. Dintr-un om cu un trac deosebit, a ținut microfonul ca un DJ din anii ’90 și a făcut o atmosferă similară vorbind despre ce rol are neurochirurgul în AVC-ul ischemic cerebelos – când trebuie decomprimat, când trebuie pus drenaj, de ce ideea de a pune un drenaj în hidrocefalia obstructivă e greșită fără o decompresie etc. Trebuie să recunoașteți că tema e de-a dreptul adormitoare, iar ca să facă din asta ceva interesant, chiar a trebuit să se dea peste cap.

Și partea frumoasă abia de seara a început, când am ieșit cu Oana Păun și gașca toată la ce se pricepe fiecare: ba o tablă, ba un vorbit, ba niște paste cu roșii… ce are omul pe lângă casă.

Ca a doua zi, ne-au așteptat consultațiile la ORL City. Și ce consultații!!! A venit o doamnă drăguță la consult la Liviu cu o tavă de chec:

„Am adus niște prăjituri pt. dr. Ciobotaru! Sigur, puteți să luați și dumneavoastră!”

O altă doamnă, și mai drăguță, a venit cu 5 ouă roșii să ciocnim. Erau proaspăt luate de pe foc! Cum mi-am dat seama? Păi mi-a zis să îmi aleg un ou. Și mi-am ales. Și după asta, și-a ales și dumneaei. Și, în loc să aud mai repede „Hristos a înviat” și să ciocnim, a început să mai tainească de una și de alta. Și simțeam cum mi se lipește mâna de oul ăla, că aproape l-am ciocnit fără urare.

Iar Vâlcea e doar începutul! Mâine seară, miercuri, 13 mai 2026, ora 19:00, voi fi la Observator, pe Antena 1, la „Sănătatea cu garda jos”, unde veți putea vedea un material despre cursul din Olanda, ce a însemnat pentru mine și pentru pacienți și cum sper pe viitor să pot ajuta cu adevărat pacienții din România, pentru că ce fac acum e nimica toată față de ce anume pregătesc.

M-ar ajuta mult dacă ați spune oamenilor despre emisiunea de mâine! Mulțumesc cu ocazia aceasta Mariei Rohnean și lui Gabriel Crișan, care au bătut 2000 de kilometri dus și încă pe-atât întors pentru aceste 6 minute de filmare! Nu a fost deloc ușor și chiar sper să vă placă! … Vezi mai multeVezi mai puține